Oare încotro merg?

Frumoasa intrebare! Cu adevarat grea, pot spune.

Imi incep fiecare zi sub stressul unui nou angajament, cu frica ca nici azi nu voi putea infaptui tot ce mi-am propus, cu teama de a nu rata o reusita, de a nu face greseli, de a nu intarzia ...

Pot spune ca in mine, exista o metropola intreaga, cu oameni, masini, circuite inchise-deschise, linii de tramvai, noxe, claxoane ... o metropola aglomerata.
Si sunt momente, cand observand aglomeratia , ma opresc, fix in centru. Si privesc bulversata in juru-mi. Si imi dau seama ca sunt atatea lucruri pe care nu le inteleg, atatea carora nu pot face fata, oameni care-mi zambesc fals, care ma iubesc teatral, cunoscuti, straini. Iar eu sunt mica, privind in juru-mi, aproape speriata.
Vi s-a intamplat vreodata, sa aveti presentimentul ca ceva care-ti va schimba intr-un anume fel viata, are sa se intample ... curand? Mie da. Il am acum.
Stau fix in centru, ii las pe toti sa-si puna masti, sa se prefaca, sa-mi daruiasca iubirea lor falsa, simpatia, aprecierea, gesturi facute din politete ipocrita. Ii privesc si parca n-am puterea sa le cer scuze ca le stau in drum, involuntar ce-i drept, deoarece e metropola mea si stau in centrul meu ... dar, pare-mi-se ca ii fortez sa ma ocoleasca si cumva, le-ar fi mai bine fara mine acolo.
Apoi, sunt cei fata de care chiar gresesc si le gresesc din orgoliul exagerat ce-l am. De copila ce sunt. Si stau neputincioasa, nereusind sa le cer scuze. Si merita aceste scuze.
Asadar, e o intrebare buna. Oare incotro sa merg?

Posted in: agonie,incapatanare,intrebari,metropola,presentiment,raspunsuri,zambete