Fără cedează trecerea

În viața asta, cel mai greu e să-ți oprești gândurile. Într-un moment de neliniște, un gând îți poate produce panică, atac de cord sau un cucui ca urmare a unui stâlp luat între ochi. Dintotdeauna, am vorbit fatidic, plat, uneori fix și aproape întotdeauna derivat. 
Nu contează ce eveniment e în seara asta, nici ce oră este. Contează că e atâta gălăgie printre gândurile mele, încât îmi e greu să le ascult și să le prioritizez. Mi-ar plăcea să fac o intersecție semaforizată în neurocortexul meu. Doar că-mi lipsesc creioanele pentru a face schițe, hârtia o am. Deși, mă gândeam, într-o zi, că nu e chiar plăcut să te afli la semafor.

De exemplu, m-am surprins de multe ori, spionând șoferi care se scobeau în nas, șoferițe care-și retușau luciul de buze sau care-ți trăgeau fusta mai jos (ăsta era un moment plăcut :d ).

Și mă mai gândeam la ceva. Dacă cei de la Taxi, cântau despre dragostea lor abandonată într-o sală de cinema … eu aș vrea să-mi abandonez gândurile la semafor, pe culoarea roșu, măcar vreo 4 luni. E asemănător cu un alt vis de-al meu, de a adormi astăzi și de a mă trezi la început de toamnă. Nu, nu vreau să mă trezești când se termină septembrie. Începutul de octombrie nu-mi place. Trezește-mă când zâmbesc !

Despre ce treabă au gândurile mele, nu-mi pot da seama, dar, pot să știu că-mi e dor! Îmi e dor de mine, de alte vremuri, de soare, de ploi, de o noapte pe marginea lacului, de cer, de unii și de alții. Nu-mi este dor, în schimb, de ceartă, de ură, de ipocrizie, de teatru, de egoism, de despărțire …

Și vreau să dorm … până la toamnă.