Rememorări juvenile

Aveam o vreme când îmi analizam stările. Probabil aveam prea mult timp liber. Ori poate că-mi păsa de mine. De o vreme, nu mi le mai analizez. Nu-mi mai pasă de multe lucruri. Nu-mi pasă că am ochii roșii, că somnul nu reușește să-mi îndepărteze oboseala, că vorbesc calm și primesc vorbe răspicate, nu-mi pasă prea mult nici când eu fac complimente și primesc în loc răutăcisme, că am devenit comodă. Din nefericre pentru eul meu, nu e starea care mă caracterizează. Am fost mereu o plângăcioasă, aveam mereu nevoie de încurajări cu cât mai multe și mai dese cu atât mai bine, îmi plăcea chiar să fiu compătimită. De asemenea, mă știam ca fiind o persoană energică, somnul nefiind problema cea mai strigentă, ceva machiaj și eram ok. De o vreme am început să mă plâng mai puțin, să fiu apatică, să par relaxată când de fapt sunt nervoasă, să fiu veselă când mi-ar veni să urlu, și să nu uit, să fiu indolentă. Încă nu am ajuns la performanța de a încuraja pe altul. Nici cu mine nu mă descurc prea bine. Și de o vreme, nu găsesc motivare .. în nimic.

Când sunt într-o astfel de stare, de analizare a stărilor, stau în amorțeală și încerc să înțeleg de unde îmi vin lacrimile. De ce nu le pot opri atunci când mă enervez, de ce când mă gândesc la un “ceva” îmi vine să plâng și mai tare. Plâng din orice, plâng la orice și nu știu să răspund la întrebarea de ce plâng. Asta-mi pasă. Îmi pasă că nu am răspuns la întrebările mele, nu-mi pasă că n-am răspuns la întrebările altora, dar la ale mele mă întristez. Când mă întristez mă închid în mine, sunt mută. 

Acum mi-am amintit de o dorință mai veche de-a mea. De a fi în două locuri deodată. Nu-i așa că ar fi mișto? Până una alta, poate reușesc să-mi îndeplinesc o altă dorință, să ajung pe vârful unui munte și să mă simt un om mare și puternic.

Seară optimă și veselă să avem!