Pupa-mi-aş creieraşul – no.3!!!

Vă dau una interesantă şi ... bănuiesc eu, uşoară

1

11

21

1211

111221

312211

13112221

care e continuarea?

Pupa-mi-aş creieraşul - no.2!!!

Un tir de câţiva metri trebuie să treacă peste un pod cu o lungime de 45Km. Podul rezistă la o greutate maximă de 110 tone, exact cât are tirul acum. Tirul merge până la mijlocul podului şi se opreşte. În acel moment o cioară se aşează pe tir. Ce se întâmplă cu podul? Cedează ? Motivul?

P.s. asta sigur vi se va părea banală, dar totuşi vă doresc succes!!!

Pupa-mi-aş creieraşul - no.1!!!

M-am gândit că ar fi distractiv dacă aş deschide din nou seria de întrebări, de data asta sub o altă înfăţişare. De ce? Pentru că mie-mi plac la nebunie schimbările şi mă deprimă monotonul.

Aşadar, vă dau o problemă. Las deschise comenturile, fără a le modera, pentru un plus de ajutor. Mult succes la dezlegare!!!

Un student merge la bazar şi se opreşte în dreptul unei tarabe, unde omul îi spune:
- Dacă îţi scriu greutatea ta exactă pe această foaie de hârtie, îmi dai 100 lei, dacă nu scriu greutatea ta exactă, îţi dau eu 100 lei.
Studentul se gândeşte, mai întâi, cum i-ar putea ghici greutatea exactă, dacă nu are un cântar de vreun fel, aşa că îi dă ideea să-i accepte oferta, că şi dacă îi ghiceşte greutatea, va spune cu 1 kg mai mult sau mai puţin (omul neavând posibilitatea de a-l verifica).Cad de acord, omul scrie, şi până la urmă studentul a trebuit să-i plătească 100 lei. Cum a reuşit omul?

Mă mândresc cu ei!

Astăzi am colecționat un zâmbet, cu unul în plus față de norma obișnuită. Și-mi e drag de mine când am starea asta.
Vă aduceți aminte de Cireșarii? Prea bine, atunci o să vă binedispună filmulețul de mai jos, efect care l-a avut și asupra mea.



Secretul coifului de aur, este un posibil serial românesc, regizat într-o cu totul altă lumină. Mi-a plăcut decorul, locațiile alese cu mare grijă, astfel încât să nu amintească de o Românie comunistă (ex). Nu face abuz și nicio singură trimitere la comunism. Pun accentul pe această perioadă din istorie, pentru că deseori, mai tinerii regizori, caută senzaționalul și celebritatea prin filme (fie ele de scurt sau lung metraj) cu astfel de cadre și imagini. Dânșii amintesc că în afară de comunism am avut și o altfel de istorie, scrisă cu sabia și palosul, nu doar cu lagăre și decrete. Mi-au plăcut actorii, foarte joviali și expresivi. Mi-a plăcut tehnica de filmare. Într-un cuvânt cred că e un fel de "Toate pânzele sus" modern, raportat la serialele americane.

Andrei Chiriac, regizorul și Mihai Mănescu, scenaristul, au scris un scenariu de 330 pagini și vor să-l pună în imagini cât de repede pot. Lucrul a început de mai bine de un an, dar rezultatul efectiv va mai întârzia până va apare pe postul TV.
Știu ca  sunt şi mă simt foarte entuziasmată de imagini, le-am devorat pe toate într-o clipă și abia aștept serialul. Îmi doresc să procedeze astfel cum au declarat, cum că serialul se va difuza în timpul săptămânii mai după-masă.

Seara IIFF la Iasi

Cum, aseara, nu am fost in masura sa adresez nicio intrebare celor 2 tipi prezentabili dornici de a da raspunsuri, despre scurt metrajele realizate de ei, asadar , nici astazi nu voi putea aduce vreo remarca filmelor. In schimb, pot face o ierarhie a acestora, alta decat cea existenta

Locul 7. Orlando

 

Locul 6. Liftofilii



Locul 5. La masa lui Gheorghe

 

Locul 4. Operatiunea x 

 

Locul 3. Dumitru

Locul 2. Moartea in vacanta

Locul 1. Acasa

Unele dintre aceste filme au fost foarte reusite si ma gandesc , ca prin perfectionare si alte proiecte de genul, pot avea parte de o recunoastere internationala. Facand o comparatie intre Igor Cobileanski si ei, mi-am dat seama ca diferenta e data doar de anii de experienta in plus, pe care ii are primul.

Seara s-a terminat apoteotic, printr-un film regizat de o femeie. A fost curiozitatea care m-a indemnat sa-l vad, dar surpriza ( sper sa nu par misogina) a fost cand am aflat ca Bigelow a fost prima femeie care a primit distinctia de cel mai bun regizor cu ajutorul acestui film . The hurt locker, este mai degraba povestea unei lumi actuale, despre care, fiecare dintre noi ar trebui sa aiba cunostinta si sa se considere norocos, ca astazi are fericirea de a sta ferit de eventuale bombardamente. Ma simt foarte linistita si bucuroasa ca traiesc intr-o tara lipsita de razboaie.

Last edit: Multumiri lui Cezar!!

Posted in: igor cobileanski,IIFF Iasi 2010,kathryn bigelow,scurt metraje iesene,The hurt locker

Moment de sinceritate feminină

Am avut o vreme când mi s-a părut impersonal să mai vorbesc despre mine, așa ... în general. Ce-i drept am făcut-o în mod evident arareori, foarte des am bătut câmpii și se pare că mă pricep destul de bine la asta! I’m joking :)

Dar astăzi, chiar am să-ți spun ție, prietene, despre mine, așa, în general, ce mai fac. Și pot să-ți spun că sunt bătrână. Îhm, foooarte bătrână. E-n regulă, doctorii spuneau că n-am nevoie de proteză dentară, deci, mai putem ieși la o înghețată :). Bătrână în sensul că, am ajuns într-un punct în care îmi pun foarte multe întrebări și sunt depașită , numeric, aș îndrăzni să spun, de dezamăgirile produse de răspunsuri. Bătrână mai sunt și pentru că, sunt sufocată de societate și poate că mă chinui dureros de mult să schimb ceva și ... nu-mi iese. Sau poate că mă chinui să-i înteleg pe ceilalți, iși astfel încerc să văd dacă nu am  eu o deficiență neuronală în a înțelege “mentalități”. Ai să-mi spui că e prea general sau prea clișeic “mentalități”, că nu întelegi la ce mă refer and stuff. O daaa, îți dau dreptate, dar ce să fac, subiectul e utopic iar în mintea mea toate cutiuțele sunt conectate între ele și tot ce-am zis, face mult sens  pentru mine (asta îmi amintește de un moment umoristic a lui Mark Gungor “A tale of two brains”) .

Tot bătrână sunt, pentru că nu-i înțeleg pe ăștia tineri ca mine, care au piercing, tatuaj și mașină. Pe aștia tineri ca mine, care n-au un loc de muncă, nu vor un loc de muncă dar vor bani, n-au respect și nu le trebuie respect, n-au vocabular și încă nu știu în termeni realiști ce vor să facă în următorii 3 ani. Știi, uneori mai am o problemă, și tot bătrână mă consider, că doar așa, vreo mână de oameni, apreciază faptul că avem o istorie, că avem o patrie, că aparținem cuiva. Și nu e o problemă de moment, adică nu despre asta vreau să vorbesc acum, că suntem prea buni din punctul de vedere al ironizării naționalității noastre. Am problema, că efectiv nu știm istorie, că nu-i apreciem pe acei oameni care au scris istoria. Și mon cheri, în cazul de față, sincer și cu pistolul la tâmplă, nu ma refer la capitalism. Capitalismul da, va rămâne în istorie, dar în istoria mea personală, pot spune ca va fi așa .. o gaură neagră cu un semn mare de loser.

Eu mă refer, la oamenii ăia, care au murit în închisori, în lagărele de inchiziție. Care au ținut și au respectat neamul și proveniența lor. Dar e-n regulă, n-am să-ți spun prea multe, că abia am început să citesc însemnările lui Ion Ioanid din Închisoarea noastră cea de toate zilele și îmi e frică, că tu ai fi mai pregătit ca mine și m-ai închide la un posibil subiect legat de comunism, naționalitate, respect și luptă.

Dar așa bătrână cum mă simt, tind să le dau multă dreptate și să mă înclin în fața acestor minți strălucite precum cea a lui Dan Puric, care deși e scârbit de ora actuala, ora în sensul unei manifestări nedefinite ca specie, încă, vorbește cu un timbru atât de puternic și de memorabil despre România frumoasă, despre omul frumos. Uite! Pe la ’40 au fost pașoptiștii, anii romantismului literar, între războaie au fost interbelicii, epoca de aur prin dezvoltarea romanului, apoi a urmat perioada contemporană, iar comuniștii deși au vrut să pună zăvor și lacăt minților deștepte au dat naștere unor izvoare de cultură și de o intelectualitate remarcabilă în închisorile și lagărele de concentrare.
Capitalismul, încă mai caută, încă e nedefinit, bezmetic, neînțeles. Personal și poate e impropriu spus, îl compar cu un copil, când mama lui i-a dat drumul la mânuță într-o gară aglomerată, panicat, trezit în acea mare de oameni, se uită și în stânga și în dreapta și peste tot, cu inima-i mică fără să găsească ceea ce caută, nu-și găsește liniștea și e total bulversat, și nu înțelege cum de mama lui îi poate face o asemenea atrocitate (să-l lase singur). Că e mic și e firav și încă nu știe cum să se descurce de unul singur. Cam așa am pățit și noi, după revoluție încoace. Încă nu știm cum să percepem noi, termenul ăsta, de democrație. Încă n-am înțeles noi prea bine ce înseamnă să fim capitaliști, iar cei care cred că l-au înțeles, o fac precum mine, că m-am apucat să scriu postul și să spun ce gândesc creierii mei încinși de cele 40 de grade din weekend.

Și voi încheia printr-un citat memorabil al lui Ioan Ioanid: “Am respectat şi admirat numai nobleţea de caracter. Nu cred că te înnobilează nici sîngele, nici gradul de cultură, nici munca „.

Prietene, în seara asta mi-ai fost tare drag, că m-ai ascultat și m-ai lăsat să am un cuvânt de spus. Și nu doar pentru asta, îți doresc să avem o seară răcoroasă ! ;)