Sinceritate prin mimare

Din pura intamplare am dat peste blogul lui Tudor Chirila si mi-am propus sa raman pentru a citi cateva din posturile lui. Ce m-a impresionat cel mai tare si mi-a dat ocazia sa sed si sa cuget, a fost o trimitere de genul "Exercitiu de sinceritate tehnica". Ce vrea sa insemne asta?!

Pai, Tudor a spus in felul urmator "Vreau sa-mi scrieti in doua (2) propozitii CE va emotioneaza pana la lacrimi. Nu vreau sa folositi metafore, nu incercati sa fiti speciali. Scrieti din suflet aproape tehnic incercand sa comunicati un adevar simplu: ce va emotioneaza pana la lacrimi."

Okay! Incep direct!

Toti cei care au dat commenturi au vorbit in principal de lacrimile de durere, si foarte putini si-au adus aminte de momentele cand le-au curs involuntar lacrimi de fericire. De ce? Oare sa nu li se fi intamplat asa ceva niciodata? Hmm, prea putin posibil!

Atunci sa fie prea multa durere si prea putina fericire pe pamantul asta? Toamna asta s-au scris hectare intregi de copaci despre problematica si urmarile provocate de criza financiara care a afectat pana si Romania. Ce are Romania de am zis "pana si" am sa explic ulterior. Reiau, exista tot felul de crize, criza laptelui, criza sociala, criza financiara etc etc, iata ca exista am observat eu, si criza fericirii. Avand in vedere ca mai toti uitam sa impartasim si momentele noastre frumoase, inseamna ca ne confruntam cu o criza.

Voi incerca sa vorbesc despre adevarul din inima mea, din creierul meu, ceea ce ma emotioneaza, dar fiind un simplu si banal om, cu siguranta o sa-mi aduc aminte doar de ce e trist...

Mi s-a intamplat de cateva ori, sa-mi dea lacrimile la concertele de colinde, de colinde ortodoxe, de ce? Pentru ca imi imaginam atmosfera magica pe care o are doar Craciunul, frumusetea lui, albul zapezii, caldura din casa, mirosul placut de portocala, mama , tata, noi toti la masa. Asemenea momente imi trec intr-o secunda prin fata cand ascult colinde si ma emotionez. Nu pot spune ca am trait toate aceste momente in fiecare an, de fapt, sa fiu sincera nu le-am mai trait de cand eram mica si credeam in Mos Craciun. Acum imi dau seama, ca acesta e motivul pentru care imi si dau lacrimile: am crescut iar momentele acelea nu s-au mai repetat si imi e dor de ele.

Mereu ma intristeaza cand o vad pe mama in genunchi la mormantul fiului ei. Ce soarta poti avea ca sa ti se intample o asemenea tragedie?! Sa-ti cresti copilul 21 de ani, ca mai apoi, intunericul sa ti-l ia cu cel mai scump pret. De fapt, nu se poate pune pret pe asa ceva. Nu va pot descrie sentimentul, dar va pot reda imaginea mamei care inghenuncheaza in fata crucii si ii aprinde lumanarea la capatai, apoi saruta, pe piatra rece, o fotografie ce il pastreaza inca tanar si plin de viata si incepe sa-i vorbeasca ca si cum ar asculta-o. Il mangaie prin vorba si il mustra ca a lasat-o la batranete fara nepoti....e fiul ei...dar, nu-l mai are....

Alte momente care m-au emotionat au fost filmele, finalurile lor fericite sau nu. Acum mi-am amintit de 2 dintre ele : primul ar fi "The Lake House (2006)" dragostea invinge pana si barierele timpului si totusi am realizat pe parcurs, ca asemenea dragoste nu mi se poate intampla mie oricat as visa si oricat as plange la astfel de filme, al doilea " The pursuit of happyness (2006)" este un film tandru, un film despre viata pur si simplu, mesajul e miscator, te face sa intelegi ca oricat de greu ar fi sa-ti urmezi visul, trebuie sa ai puterea sa treci peste toate momentele de deznadejde, astfel eforturile si iti vor fi rasplatite.

Acestea sunt cateva, depinde de sensibilitatea fiecaruia, altii sunt usor impresionati de o situatie pe cand altii nu.

Voi reveni...