De vorba cu o cafea rece

Ma gasesc din nou singura band o cafea usor amara si rece. Ce inseamna usor? Usor e o combinatie destul de periculoasa spre a fi nedulce … gustul amar ar trebui sa ma faca sa ma stramb si sa ignor acest drog, dar din contra e in concordanta cu mine, il accept asa cum e. Ma opresc aici, deoarece nu stiu daca am inceput cum trebuie si mai ales daca stiu ce anume sa scriu.

Sunt momente in viata cand am ceva de spus, cand simt ca sufletul meu vrea sa zica ceva … si parca urla, parca geme, ori poate plange de dorinta de a-mi spune iar eu, afona, nu-l aud, doar il simt pulsand in piept si-n gat a neputinta.

Asta e problema oamenilor. Sunt atat de multi oameni care fac sens doar la ceea ce aud si trist, nici atunci macar. Si punct. Iar cand m-am referit la aceasta caracteristica, ma refeream strict la sensul denotativ al cuvantului.

Ma surprinde de cate ori m-am gasit surda la cuvintele unuia sau altuia, de cate ori ma stradui sa-l aud pe cel de langa mine, dar in sinea mea sa nu-mi pese ce spune. Ce sa insemne asta din partea mea ? Indiferenta ? Egoism ? Dar nu vreau sa vorbesc despre auz, vreau sa-ti vorbesc strict de sentiment, de simt, de suflet.

In momentul de fata ma simt la jumatatea celor 20000 de leghe ale lui Verne, in adancurile reci ale unui ocean. Am obosit atat de tare incat nu-mi mai pasa de nimic, mi-a mai ramas un singur scop : sa ajung la cele 20000 de leghe. Si pentru ambitia asta fac atat de multe compromisuri si imi ignor nevoile, imi ignor simturile care icnesc in mine a neputinta gata sa renunte la orice lupta. Ajung sa ma ignor pe mine. Nu stiu ce ma asteapta acolo, dar eu vreau sa ajung. Nu stiu daca acolo ma asteapta linistea dupa care alerg atat de mult, nu sunt sigura nici daca voi avea ocazia sa ma odihnesc si mai ales nu stiu daca voi fi fericita ca voi fi reusit sa ajung. E trist, lupt pentru ceva dar nu stiu pentru ce. Nu stiu sa ma bucur de lupta. Ai auzit ?!!!! Nu stii sa te bucuri !!!

Privesc oamenii pe strada si am sentimentul ca nu sunt singura ... care imbatraneste, care e pe calea pierzarii. Si trebuie sa subliniez ca nu ma refer la ani cand zic despre batranete. E cu mult mai greu si mai trist daca ai ajuns sa te intrebi la 22 de ani daca nu cumva esti prea batrana pentru varsta ta. Ar fi firesc sa pot zambi fara motiv, sa pot plange doar din bucurie, ar fi normal sa pot dansa in mijlocul strazii pentru a-mi manifesta trairile, e adorabil sa alerg pana in bratele cuiva si sa-i sar in gat. Imi doresc sa ma eliberez de griji si sa fiu eu. M-am saturat de masti, m-am saturat de barfe, de rautate, de ipocrizie, poate si de mine, m-am saturat sa fiu buna cand nu se merita, am obosit sa iert in zadar fara a gasi semne de imbunatatire, m-am plictisit sa muncesc fara a fi luata in seama. Imi doresc sa fiu singura sa ma aud si sa ma inteleg. Dar nu vreau sa fiu singura. Nu-mi place sa fiu singura. Par a fi solitara, dar de fapt nu sunt. Tanjesc dupa compania oamenilor. Atunci ce vreau ?

Am momente cand copii starea celuilalt si o falsific. Dar atat de nepriceputa sunt ca nici nu stiu sa-mi atribui o stare de spirit care mi-ar face bine. Mi s-a zis de multe ori ca am un suflet curat. Sa fie asta un avantaj pentru a-l simti pe cel de langa mine ingandurat si trist, cand el de fapt se arata vesel si lipsit de griji ? Ar fi in regula daca acea persoana mi-ar fi un strain, dar ce se intampla daca el imi e apropiat ? Ei bine, in sfarsit aici am un raspuns. Nu e in regula deloc.

Nu sunt omul care insista, cand e vorba despre sentimente. Pentru mine inseamna foarte mult vorba “dragoste cu sila nu se poate”. Va rog, nu luati ca atare aceasta vorba. Nimic nu se poate face bine cu forta. Daca are ceva pe suflet nu-l pot obliga sa-mi zica, o va face cand isi va gasi cuvintele, cand va simti nevoia sa vorbeasca. Tot ce pot face e sa-i fiu alaturi, sa-l mangai si sa-i distrag atentia. Nu o voi face bine, pentru ca nu se implica cu totul iar eu voi simti asta si ma va intriga. Ramane un 10% rebel care nu vrea sa se alature. Si ar trebui sa fie in regula, deoarece asa fac si eu.

Dar cum starea lor trece de la ei la mine, creste ceva care ma determina sa domin, imi vine sa-i iau si sa-i scutur bine, poate sa le dau si o palma si sa tip zicandu-le : wake up !!!! E normal ? La o analiza as zice, de ce sa ma complic, treaba lor, n-au decat sa nu-mi vorbeasca, pot trai si fara discutia lor. Si incep sa rad. Nu pot fi indiferenta. E placut de ciudat sa vrei sa fii indiferenta si sa nu poti, sa stii ca poti fi rea dar sa nu ai chef sa fii asa. Dar si aici e o limita, iar delimitarea e atat de subtire incat trec foarte usor in frustrare.

E placut sufletul omului. Sunt multi care l-au asemanat cu un cameleon ... eu l-as asemana cu o linie de inalta tensiune in curent alternativ. De ce ? Acum zambesc. Am facut o comparatie cel putin ciudata pentru un economist unde singurul contact cu energia electrica e cel cand primeste si plateste factura la E.ON si cand apasa comutatorul. Poate ar fi interesant sa descriu afirmatia mea.

Hai sa ne referim la sentimentele ce pulseaza in noi ca la fluxul de curent alternativ prin liniile de inalta tensiune. Curentul electric genereaza caldura, forte, sentimentele genereaza stari. Fluctuatiile sunt de cele mai multe ori sinusoidale, in ambele cazuri. Sunt inselatoare, iti fac bine dar iti pot pune si viata in pericol daca nu esti atent la ele. Dar vezi tu, aceste sentimente nu ar lua nastere daca nu ar fi un corp, cum nici curentul electric nu ar putea genera efecte daca nu ar fi linii de legatura, generatoare ori alte natii de bobine care l-ar pune la treaba. Pentru asta sunt liniile de tensiune. Pentru asta avem un suflet.

A fi multumit cu tine insuti e ca atunci cand plictisit de intuneric te repezi si aprinzi lumina. Si fulgerul e o forma de electricitate, ma regasesc de multe ori in el ... ma inspaimanta, dar asa suntem si noi inspaimantatori, aprigi ...

Cred ca am fost tulburata in gandurile mele de nu stiu ce factor perturbator deoarece nu-mi mai gasesc cuvintele necesare pentru a explica precis comparatia facuta. Consider ca cel mai important e ca pentru mine are sens ce am vrut sa zic. Si e suficient. Zambesc din nou. Dar nu va zic de ce.

Privesc din nou aceasta cana galbena, pe jumate plina cu cafea ... o cafea rece, tentanta, dar de prisos in a ma ajuta cumva. O voi bea pana la capat. Nu stiu ce voi gasi la fundul canii, probabil nimic, ori poate totul ... la urma urmelor e doar o cafea, nu poate face minuni.

Sa am o zi tupeista! Si voi la fel!