Cu puncte de suspensie ...

Azi, de la serviciu în drum spre casă, am trecut pe lângă un tomberon. Lângă tomberon erau doi oameni care căutau ... de mâncare. Am oftat, un of din adâncu inimii, le-am dat cele 2 mere pe care nu apucasem să le mănânc și apoi m-am întrebat: "Cât de sărac trebuie să fii ca să ajungi să cauți în gunoi mâncare?"
În seara asta am fost să cumpăr mere și am dat 7 lei pe DOUĂ kg de mere, DOUĂ kg de mere!!!
... nu mă mai întreb ...

Să fii acolo și să nu poți face nimic

.. deși ți-ai dori lucrul acesta.

 

În fiecare dimineață, atât cât îmi permite timpul, răsfoiesc o serie de bloguri. La fel cum unii citesc can-can și alte tabloide suculente. În dimineața asta citeam pe blogul lui Cabral o peripeție de-a lui scrisă în două părți, partea I și partea II, continuarea.

Cetățean fiind am o obligație față de ceilalți oameni să dau o mână de ajutor. Să-i spunem obligație civică. Genul acela de impuls pe care toți ar trebui să-l aibă, după părerea mea atât timp cât trăiesc într-o societate, deși nu toți îl consideră necesar.

Ca șofer și participant la trafic, am alte obligații. Unele dintre ele sunt impuse prin lege, altele de bun simț, iar altele sunt pur și simplu din moderație. Nu pot să vin cu exemple, pentru că nu asta era ideea de la care m-am pornit să scriu.

După ce-am terminat de citit cele două articole, la care am făcut trimitere mai sus, m-am decis să mă înscriu la cursurile de prim ajutor organizate de Crucea Roșie. Cursuri de genul am făcut și-n școala generală și la școala de șoferi, dar deși le-am amintit pe alea nu le-aș pune la socoteală, întrucât mi-au părut explicate fugitiv.

Eu am completat formularul de înscriere, pentru că n-aș vrea să fiu unul din acei oameni care încetinesc mașina, fac poză și pleacă. Vreau să fiu omul care e acolo și poate face ceva.

 

O zi minunată vă doresc!

Nu ai obosit alergând după fericire?

Eram destul de tânără când mi-a fost adresată întrebarea asta de un tip simplu și nu cu prea multă școală. Pe vremea aia îmi propusesem să realizez multe lucruri. Zilele trecute cineva mi-a dat o replică legată de simplitate care efectiv m-a fulgerat. Îl cita pe Stănescu spunând că "îndrăgostiții sunt pietonii cerului". E absolut superb spus și în același timp foarte simplu.

În fine, revenind la tema inițială.

Se spune că savanții, învingătorii și oamenii de succes sunt întotdeauna singuri. Singuri și cu multe abisuri interioare aș spune eu. Deoarece, de cele mai multe ori succesul vine cu unele dezavantaje. Câștigi ceva, dar pierzi altceva. Și când spun succes mă refer la rezultatul acelei căutări nebune de a fi cel mai bun și de a-i impresiona pe cei din jurul tău.

Asta am făcut toți anii facultății și am pierdut mult pe plan personal. Am început să am o groază de angoase și pentru a-mi alunga gândurile voiam mai multe și mai multe. Am vrut serviciu și facultate, dar nu oricum. Am vrut să mă bat la note cu tocilarii grupei, am îndrăznit să visez la burse, la medii mari și bineînțeles, pe partea cealaltă am încercat să dau ce-i mai bun din mine și la serviciu. Am vrut să primesc de peste tot aprecieri. Și le-am primit și aprecierile și notele bune și bursele și activitățile extra, până când n-am mai vrut. Atunci am obosit să mai vânez, am încetat să mai ies în evidență deși tânjeam după așa ceva. Mi-am dat seama că nu reușeam să obțin împlinirea pe care o căutam atât de aprins, primeam în schimb oboseală cruntă iar la sfârșitul zilei când mă puneam în pat, mă simțeam tot singură.

Altfel spus, nici o diplomă, niciun titlu, nici o realizare și nici măcar portofelul gros nu îți oferă căldura pe care conexiunea cu alte suflete o poate face. În interiorul tău poți simți lucrul acesta. Plus de asta, aflându-te mereu în goana de a obține ceva, nu ai timp să guști bucuria care există în fiecare moment.

Am ajuns să cred că intelectul nostru este unul dintre cele mai valoroase bunuri pe care le posedăm, însă în același timp poate fi și cel mai mare dușman al nostru. Pentru că în final, mintea ne-a fost dată pentru a servi nevoilor, iar când acest lucru nu se întâmplă, apar nemulțumirile.

Citind cărți, urmărind filme, ascultându-mă am început să-mi pun întrebări. Și am găsit în timp și răspunsurile și mă pot declara împlinită sufletește. Mai sunt unele lipsuri și neajunsuri, doar pentru că uneori trebuie să am mai multă răbdare pentru a primi ce e necesar.

Pentru cine faci lucrurile pe care le faci? Le faci pentru bucuria momentului sau pentru iluzia viitorului? Aduc ele împlinire sufletului tău? Când mergi seara la culcare te simți întreagă, completă, împăcată?

Nu ai nimic să demonstrezi nimănui. Ești valoroasă prin simplul fapt că exiști. Nu căuta lucrurile complicate când simplitatea te poate fericită. Orice gând au alții despre tine, asta nu înseamnă că te și reprezintă, adevărul despre tine nu poate fi gândit, trebuie știut.

Într-un târziu am realizat că da, am obosit mult și am pierdut unele lucruri care mă bucurau. Și când am realizat asta, am început să văd, să simt, să respir, să mă plimb, să râd, să iubesc și să muncesc. N-am uitat să muncesc, ci m-am focusat pe alte bucurii pe care le-am pierdut din vedere.

Aia cu luna plină

Trebuie să recunosc că-mi plac dulcegăriile, florile, complimentele și multe altele din această gamă că deh, doar sunt femeie. La fel de mult îmi plac serile cu lună plină petrecute într-un mod cât mai romantic, de exemplu cu un pahar de vin roșu, pe o pătură cu un om deosebit.

În seara asta, mi-a sunat clopoțelul. Luna mea, aia dragă, se chinuie de câteva săptămâni să devină plină. Și abia în seara asta am văzut că e ditamai roata de cașcaval, mândră toată pe cer. Nu știu dacă voi știți ce știu eu, dar de obicei la creșteri ale lunii, unii oameni au de-a face cu insomnia așa cum mările și oceanele au de-a face cu fluxuri și refluxuri puternice în astfel de momente.

Ei bine, în săptămânile astea în care ea se străduia să devină dodoloață eu pe partea ailălaltă mă chinuiam să dorm. Și nu știu cum să zic, dar am ajuns într-o fază a lunii, în care printre altele nesomnul e cauza tuturor nervilor mei. 

Clar, am nevoie strigentă de un mini-concediu! Și de somn! Și de încă o groază de chestii care-s pe lista de așteptare!

Seară cu lună și cu somn să avem!

Fără titlu 2

Dragostea are puterea de a defini și de a schimba vieți, spunea Shakespeare în una din operele sale. Tot el spunea că dragostea e oarbă. Aici aș putea să-i dau dreptate.
Pentru unii oameni, într-un mod aproape inexplicabil, dragostea moare. Pentru alții, pur și simplu se pierde.
Cred că dragostea ar trebui să fie sinceră, să vină de la sine, fără rugăminți. Și mai cred că-n viață toți oamenii o pot găsi dacă privesc cu atenție în sinea lor.
E o noapte absolut superbă, orașul e fără cuvinte de frumos datorită zăpezii și e liniște. Tocmai am revenit în casă și vreau să urmăresc un film. M-am decis, va fi cu happy end american!

P.s. cred că voi face un obicei din a nu ști ce titlu merită postarea mea. Și e foarte comod să nu am titlu.

Limba română este grele

Nu mai pot! Efectiv îmi vine să mănânc varul de pe pereți cu ăștia care nu știu nici măcar să pună cratima unde trebuie.

N-oi fi eu un George Pruteanu, dar îmi este lezată retina, cultura, limba învățată-n școală, neuronii, de toți cei care scriu pe forumuri. Nu mai spun că am început să găsesc bolnavi în ale limbii și prin articolele din ziare publicate online. Oricât de pricepuți se dau a fi unii prin sfaturile postate pe site-uri sau în discuțiile de pe mess că știu ce să iei, ce să faci, ce să nu faci, eh bine, când încep să citesc îmi cad bolovani în cap de nervi. Pur și simplu mi se blochează creierul. Nu mai pot citi o buchie.

Fraților, o fi Băseasca sau Vanghelie un curent media amuzant, dar nu trebuie copiați, că-s doar un exemplu de cum să fii penibil.

Referitor la toată povestea asta îmi răsună în cap replica genială: "Mă-ta are cratimă".