8:35 p.m.
Mariana Ichim
Am avut o vreme când mi s-a părut impersonal să mai vorbesc despre mine, așa ... în general. Ce-i drept am făcut-o în mod evident arareori, foarte des am bătut câmpii și se pare că mă pricep destul de bine la asta! I’m joking :)
Dar astăzi, chiar am să-ți spun ție, prietene, despre mine, așa, în general, ce mai fac. Și pot să-ți spun că sunt bătrână. Îhm, foooarte bătrână. E-n regulă, doctorii spuneau că n-am nevoie de proteză dentară, deci, mai putem ieși la o înghețată :). Bătrână în sensul că, am ajuns într-un punct în care îmi pun foarte multe întrebări și sunt depașită , numeric, aș îndrăzni să spun, de dezamăgirile produse de răspunsuri. Bătrână mai sunt și pentru că, sunt sufocată de societate și poate că mă chinui dureros de mult să schimb ceva și ... nu-mi iese. Sau poate că mă chinui să-i înteleg pe ceilalți, iși astfel încerc să văd dacă nu am eu o deficiență neuronală în a înțelege “mentalități”. Ai să-mi spui că e prea general sau prea clișeic “mentalități”, că nu întelegi la ce mă refer and stuff. O daaa, îți dau dreptate, dar ce să fac, subiectul e utopic iar în mintea mea toate cutiuțele sunt conectate între ele și tot ce-am zis, face mult sens pentru mine (asta îmi amintește de un moment umoristic a lui Mark Gungor “A tale of two brains”) . Tot bătrână sunt, pentru că nu-i înțeleg pe ăștia tineri ca mine, care au piercing, tatuaj și mașină. Pe aștia tineri ca mine, care n-au un loc de muncă, nu vor un loc de muncă dar vor bani, n-au respect și nu le trebuie respect, n-au vocabular și încă nu știu în termeni realiști ce vor să facă în următorii 3 ani. Știi, uneori mai am o problemă, și tot bătrână mă consider, că doar așa, vreo mână de oameni, apreciază faptul că avem o istorie, că avem o patrie, că aparținem cuiva. Și nu e o problemă de moment, adică nu despre asta vreau să vorbesc acum, că suntem prea buni din punctul de vedere al ironizării naționalității noastre. Am problema, că efectiv nu știm istorie, că nu-i apreciem pe acei oameni care au scris istoria. Și mon cheri, în cazul de față, sincer și cu pistolul la tâmplă, nu ma refer la capitalism. Capitalismul da, va rămâne în istorie, dar în istoria mea personală, pot spune ca va fi așa .. o gaură neagră cu un semn mare de loser.
Eu mă refer, la oamenii ăia, care au murit în închisori, în lagărele de inchiziție. Care au ținut și au respectat neamul și proveniența lor. Dar e-n regulă, n-am să-ți spun prea multe, că abia am început să citesc însemnările lui Ion Ioanid din Închisoarea noastră cea de toate zilele și îmi e frică, că tu ai fi mai pregătit ca mine și m-ai închide la un posibil subiect legat de comunism, naționalitate, respect și luptă.
Dar așa bătrână cum mă simt, tind să le dau multă dreptate și să mă înclin în fața acestor minți strălucite precum cea a lui Dan Puric, care deși e scârbit de ora actuala, ora în sensul unei manifestări nedefinite ca specie, încă, vorbește cu un timbru atât de puternic și de memorabil despre România frumoasă, despre omul frumos. Uite! Pe la ’40 au fost pașoptiștii, anii romantismului literar, între războaie au fost interbelicii, epoca de aur prin dezvoltarea romanului, apoi a urmat perioada contemporană, iar comuniștii deși au vrut să pună zăvor și lacăt minților deștepte au dat naștere unor izvoare de cultură și de o intelectualitate remarcabilă în închisorile și lagărele de concentrare.
Capitalismul, încă mai caută, încă e nedefinit, bezmetic, neînțeles. Personal și poate e impropriu spus, îl compar cu un copil, când mama lui i-a dat drumul la mânuță într-o gară aglomerată, panicat, trezit în acea mare de oameni, se uită și în stânga și în dreapta și peste tot, cu inima-i mică fără să găsească ceea ce caută, nu-și găsește liniștea și e total bulversat, și nu înțelege cum de mama lui îi poate face o asemenea atrocitate (să-l lase singur). Că e mic și e firav și încă nu știe cum să se descurce de unul singur. Cam așa am pățit și noi, după revoluție încoace. Încă nu știm cum să percepem noi, termenul ăsta, de democrație. Încă n-am înțeles noi prea bine ce înseamnă să fim capitaliști, iar cei care cred că l-au înțeles, o fac precum mine, că m-am apucat să scriu postul și să spun ce gândesc creierii mei încinși de cele 40 de grade din weekend.
Capitalismul, încă mai caută, încă e nedefinit, bezmetic, neînțeles. Personal și poate e impropriu spus, îl compar cu un copil, când mama lui i-a dat drumul la mânuță într-o gară aglomerată, panicat, trezit în acea mare de oameni, se uită și în stânga și în dreapta și peste tot, cu inima-i mică fără să găsească ceea ce caută, nu-și găsește liniștea și e total bulversat, și nu înțelege cum de mama lui îi poate face o asemenea atrocitate (să-l lase singur). Că e mic și e firav și încă nu știe cum să se descurce de unul singur. Cam așa am pățit și noi, după revoluție încoace. Încă nu știm cum să percepem noi, termenul ăsta, de democrație. Încă n-am înțeles noi prea bine ce înseamnă să fim capitaliști, iar cei care cred că l-au înțeles, o fac precum mine, că m-am apucat să scriu postul și să spun ce gândesc creierii mei încinși de cele 40 de grade din weekend.
Și voi încheia printr-un citat memorabil al lui Ioan Ioanid: “Am respectat şi admirat numai nobleţea de caracter. Nu cred că te înnobilează nici sîngele, nici gradul de cultură, nici munca „.
Prietene, în seara asta mi-ai fost tare drag, că m-ai ascultat și m-ai lăsat să am un cuvânt de spus. Și nu doar pentru asta, îți doresc să avem o seară răcoroasă ! ;)
Posted in: 
