Pretuim viata??

" Uneori, moartea altora, te face să preţuieşti mai bine propria viaţă "

Nu stiu a cui e aceasta formulare, dar pot spune ca are mult adevar. Nu stiu de unde am venit cu ideea asta, nu stiu de unde m-am pornit sa scriu despre un lucru atat de trist. Stiu un singur lucru, moartea cuiva, a celui mai drag si scump om din viata mea mi-a marcat existenta pentru totdeauna. Am simtit acest gol inca de cand s-a intamplat nenorocirea, si nu se va umple niciodata. Nu are cum. Nu am nici eu cum sa-l umplu si mai presus de asta, nu vreau. Ii pretuiesc prea mult amintirea, il iubesc prea mult ca sa las praful sa ascunda durerea.

O asemenea experienta te marcheaza pe dinauntru, mai ales in copilarie, cand iti formezi viziunea spre viata de om mare. Poate de aici mi se trage si firea ce o am. Poate...nu stiu.
De fapt stiu, stiu prea bine. Recent, am avut un accident de masina. Stati linistiti nimic grav. Sunt tot eu, fara nici o zgarietura. Dar a murit cineva sau poate se zbate azi pe masa de spital sa scape din ghearele mortii.

In cele cateva minute, nu-ti dai seama ce ai putea sa faci, esti prins intr-o gaura neagra....iti tremura corpul, ti se taie respiratia...ai intrat in panica..Si te gandesti la ce? Va spun la ce m-am gandit eu.... ca nu m-am gandit, am inchis ochii si mi-au trecut prin fata cateva imagini, momente ale existentei mele...apoi i-am deschis si vazusem cum un om a fost aruncat cat colo de pe capota masinii...imagini in detaliu, nu se pot zice, am un suflet si eu...

Am iesit din masina un alt om, eram bezmetica, nu stiam ce vreau sa fac, imi venea sa merg la el, sa-l ajut, sa-i dau viata...sa, nu stiu, ma simteam complet inutila....a fost o scena cumplita, un sentiment groaznic.

Nu va pot descrie ce inseamna sa nu poti sa faci nimic, sa stai si sa privesti fara sa faci nimic. M-am simtit ultimul om. Instinctul, ma determina sa iau mereu initiativa in asemenea cazuri....au mai fost la viata mea, nu in care am fost implicata direct, ci la care am asistat si nu pot sa ignor ceea ce e langa mine. Pur si simplu nu pot.

In minutul ala, de criza, de panica...cand simti ca viata ta se poate termina in secunda de dupa, realizezi ca nimic nu e mai important ca viata ta. NIMIC.

Traim pe lumea asta pentru a ne face un rost, pentru ca am fost nascuti, pentru ca trebuie sa murim, dar intre momentul in care deschidem ochii si cel in care ii vom inchide...trebuie sa jonglam cu timpul in favoarea noastra.

Sa fim optimisti si increzatori, sa nu stam sa plangem pentru fiecare dezamagire,pentru o restanta, pentru fiecare esec, pentru o iubire pierduta..pentru cate si mai cate. Trebuie sa privim bucurosi ca viata noastra nu se termina o data cu acel esec, sa fim increzatori in ceea ce avem ascuns inauntrul nostru, puterea noastra, curajul...toate sunt acolo, ca niste enigme, enigme pe care nici noi nu le-am descoperit...Puterea e in cele doua maini ale noastre, e in suflet, e in mintea noastra. Ai rabdare si credinta.

Sa nu uitam ca viata noastra e pretioasa, ca trebuie sa invatam sa o traim cat mai frumos. Alergam in fiecare zi, gonim timpul si ne dorim ca ziua de maine sa treaca mai repede caci nu stiu ce va fi poimaine mai bun. Dar raspoimaine cu ce ne asteapta? Nu cumva zilele noastre sunt aceleasi, nu cumva, se intampla zilnic cate ceva care sa ne umple golurile, cine le are, fireste...

Eu am reflectat la momentul respectiv. Sunt constienta ca viata nu-mi lasa timp sa ma plictisesc, mereu aflu ceva care ma priveste, mereu incerc sa invat ceva nou, sa cunosc, sa vad....de ce? tocmai pentru ca nu vreau sa treaca timpul pe langa ...nu vreau, nu pot si nu voi permite, caci viata e prea scurta.

Cel mai important pentru mine este sa ma bucur de familia mea cat se poate de mult, pentru ca nu stiu cat ne mai avem unii pe altii. Sunt ingrozita la gandul ca intr-o zi nu ii voi mai avea si de aceea am grija sa le spun cat de mult ii iubesc. Nu adorm NICIODATA suparata pe ei si fara sa multumesc lui Dumnezeu pentru inca o zi (poate banala) in compania lor. Aici faceam referire, in special la mama mea, consider ca e un dar sa stii sa fii mama. Nu toate femeile au aceasta calitate.
Asa ca dragii mei, sa nu va fie rusine ca pareti ridicoli, asta nu conteaza. Aratati-le mereu celor iubiti sentimentele voastre, nu lasati lucrurile nespuse pentru ca suntem prea al naibii de muritori ca sa ne permitem luxul asta!!!

Posted in: Din viata mea