Revelatie

Astazi am rupt o piersica din copac. Stiti, piersicile astea sunt niste fructe tare bune si pufoase. Dulci si usor tari. In fine, povestea este alta. Ca orice copac, si acesta are nevoie de mult timp pentru a da roade. Se iau samburii si se planteaza cu multa atentie in solul optim, apoi le trebuie apa, dragoste si multa grija pentru a creste un firicel de mladita. Odata crescut, soarele, ploaia si natura sa lasata de Dumnezeu il face sa rodeasca. Si iata-ma cu acest fruct in mana acum.

Era o piersica ... de fapt erau doua, crescuta una intr-alta. Alipite. Si asa, crescute una in cealalta, ingramadite cum le vazusem, ma gandeam ca uite, pana si cu fructele e la fel ca si cu oamenii. Dar, om hain si fara suflet, le-am despartit. Si aratau ... jalnic, cel putin ... diforme.

Si atunci am zis din nou "asa e si cu relatiile dintre oameni". Doi oameni cresc in acelasi pamant, ii incalzeste acelasi soare, ii uda aceleasi binecuvantari, ii umbresc aceeasi nori. De frigul grijilor se imbratiseaza, apoi soarele ii face sa fie mai maleabili si mai flexibili ... cresc unii in jurul celorlalti, isi acopera defectele, isi completeaza calitatile ... sunt frumosi, formeaza o unitate invicibila. Apoi, se cearta sau dintr-un motiv sau altul nu mai formeaza o unitate. Ce ramane in urma? Doi oameni diformi, cu slabiciuni la vedere, cu calitati pe care nu mai stiu sa le foloseasca, carora le e frig.

Hai sa fie soare cald, sa fie pamant bun, sa fie nori care sa-i uneasca mai mult, sa fie ploaie de binecuvantari ... sa creasca copaci de piersic si fructele lor impreuna!